Ancheta a condus la condamnarea fostului soț, un fost polițist, pentru fapte conexe dispariției. Decizia instanțelor a fost privită de opinia publică ca un act al dreptății, dar pentru cei apropiați verdictul nu a oferit răspunsurile așteptate. După eliberarea sa, reapariția în spațiul public a readus în prim-plan suferințele părinților, mai ales ale mamei, care rămâne în căutarea continuă de liniște și de cercetare a ceea ce sa întâmplat în noaptea dispariției. Elodia nu a mai putut ieși din casă, ușa era încuiată și nici nu avea cum să sără de la etajul patru. Cuvintele acestea sintetizează convingerea familiilor despre gravitatea ceea ce sa petrecut și lipsurile unei investigații care nu a recuperat trupul. Anchetatorii au declarat-o moartă pe baza probelor circumstanțiale, dar pentru cei apropiați o înmormântare simbolică nu poate înlocui o înmormântare adevărată.
Pentru a face față pierderii, mama a apelat la gesturi religioase și comemorative. „Ne ducem la biserică, împărțim pachete, i-am făcut și parastas, am făcut mereu tot ce este necesar unei persoane care a murit,” a relatat ea. La cimitir a plasat o fotografie a fiicei pe o cruce, încercând să creeze un spațiu al durerii și al amintirii în absența unui corp. Aceste ritualuri reflectă o nevoie umană fundamentală: a da o formă pierderii, chiar dacă natura fizică a cazului nu a permis o înmormântare tradițională.Căutări prin mijloace neconvenționale și resemnare dureroasă.
