Când Luciana și-a dat seama cât timp trecuse, frigul îi pătrunsese deja în oase.
Ploaia i-a udat părul, i-a alunecat pe gât și s-a adunat în manșetele a ceea ce fusese odată o rochie albă impecabilă. Acum se agăța de ea ca un steag sfâșiat, greu de noroi și regrete. Glezna îi pulsa violent—fiecare puls țipa că ceva era teribil în neregulă. Când a încercat să se miște, durerea i-a urcat pe picior și i-a furat respirația.
Drumul de munte urla în jurul ei. Vântul a sfâșiat copacii, îndoindu-i până când ramurile lor au țipat ca nimeni nu le-a ascultat.
“Te rog… ajută-mă…” Șopti ea, vocea abia mai tare decât ploaia. “Nu pot să mă ridic…”
Farurile apăreau iar și iar, tăind întunericul ca niște promisiuni false. De fiecare dată, speranța izbucnea — doar ca să dispară când mașinile treceau în viteză, stropindu-i picioarele cu apă murdară ca și cum ar fi fost doar resturi pe marginea drumului. A țipat până când gâtul i-a ars de moarte. S-a târât, târându-se mai aproape de alee. Totuși, nimeni nu s-a oprit.
În cele din urmă, s-a prăbușit înapoi pe asfaltul alunecos, tremurând.
Un gând crud i-a alunecat în minte: Poate asta primești tu.
Pentru o viață petrecută izolată de realitate.
Pentru că nu a pus niciodată la îndoială privilegiul care o învăluia ca o armură.
Pentru a privi lumea prin geamuri fumurii, în timp ce alții mergeau prin furtuni.
Și-a închis ochii, pregătită să se predea.
Apoi a auzit-o.
Nu vuietul unei mașini—ci zumzetul neregulat și crescător al unei motociclete. Un singur far a apărut încet în curbă, ezitând, ca și cum nu ar fi fost sigur dacă să continue. Luciana nici măcar nu și-a deschis ochii. Se aștepta din nou la dezamăgire.
În schimb, motorul s-a oprit chiar în fața ei.
“Oh—Doamne…” Vocea unui tânăr a șoptit, ascuțită de alarmă. “Ce ți s-a întâmplat?”
Luciana și-a forțat ochii să se deschidă. Un bărbat abia în jur de douăzeci de ani stătea lângă o motocicletă veche, dar bine îngrijită. Hainele de lucru îi erau pătate de grăsime, ploaia îi lipise părul de frunte, iar mâinile îi erau aspre — mâini care știau efortul. S-a uitat la ea nu cu teamă sau dezgust, ci cu o grijă atât de sinceră încât părea necunoscută.
“Am căzut,” a șoptit ea. “Șoferul meu m-a părăsit. Nu pot să merg.”
A căzut în genunchi în noroi fără ezitare.
“De cât timp ești aici?”
“Trei ore,” a recunoscut ea încet. “Nimeni nu s-a oprit.”
Maxilarul i s-a încordat, ca și cum răspunsul l-ar fi durut fizic. Nu a spus nimic. Pur și simplu și-a dat jos geaca de piele și i-a înfășurat-o pe umeri. Era cald. Mirosea a ploaie, ulei și ceva real—ceva ancorant.
